Ciprian Pop

vineri am umblat cu multa dar foarte multa treaba prin oras. nu va povestesc ca am fost plimbat degeaba pe la trei administratii financiare pana cand am “nimerit” la cea buna. asta doar pentru ca mirificii angajati de pe acolo isi dadeau interesul asa cum imi dau eu interesul pentru balet. adica se limitau sa spuna ca nu e bine ca am venit la ei, sa ma duc la alt sector. dar nu imi dadeau alte informatii. descurca-te baiete, ca esti mare. m-am descurcat pana la urma, evident… pentru ca sunt mare.

da’ eu altceva am vrut sa va povestesc. cand am ajuns (credeam eu) in sfarsit la administratia financiara care trebuie, a trebuit sa dau si niste semnaturi. si nu stiu daca stiti, dar ca sa semnezi iti trebuie un pix. asa! un pix aveam in masina, care era la maricica distanta de sediu, si pentru ca doamnele dragute de acolo nici prin ruptul capului nu vroiau sa inchirieze un pix, nici pentru 10 ron / 5 minute, am plecat spre masina. in drum insa, mi s-a intamplat fix ce vroiam sa va povestesc, de a fost nevoie de introducerea asta lunga.

pe niste scari, sedeau 2 politisti comunitari. sau gardieni publici. nu stiu ce erau si nici nu stiu care-i diferenta dintre cele doua specii. alaturi, hraneau vreo 4 caini. tot comunitari. cand am trecut pe langa ei, fara sa fac nicio faradelege, incep sa fiu latrat de caini. daca se limitau la atat, era bine, si voi nu ati fi citit nimic acum. insa, eu, indepartandu-ma, m-am trezit cu ei in spatele meu. cu caini, sa stiti… si dai si da tarcoale in jurul meu, arata-ti coltii de javra si latra cat te tine falca. si latra, si dai sa sari. acum nu are rost sa va povestesc ca vreo 2 minute cainii m-au “asistat” pana aproape la masina. in tot timpul asta, gardienii sau politistii comunitari ghiciti ce faceau. normal ca ati ghicit daca am scris in titlu: au ras! da’ ras d’ala de radeam eu cand mergeam la comedy.show.

acum nici nu vreau sa ii acuz ca nu au intervenit. ca probabil nu e in atributiile lor de serviciu. da’ banuiesc ca nu e frumos sa razi de omul aflat in primejdie la cativa metrii de tine!

ajuns la masina, mi-am dat seama ca pana la urma, diferentele dintre politistii comunitari si cainii comunitari… sunt putine. sunt diferente, evident, dar destul de putine. in afara de cateva litere si o uniforma, omenia e cuvant strain atat pentru o categorie cat si pentru alta.

parca ii si aud cum spuneau cel putin in gand sau printre dinti: “hai musca-l azorica, rupe-i fashu”…

primul meu contact auditiv cu vanghelis* l-am avut prin generala, atunci cand doamna profesoara de muzica, aducea din cand in cand la orele de muzica, un casetofon vechi. ne punea fragmente din diferite opere, arii sau simfonii. ascultam plictisiti si ne uitam la ceasul de pe perete si ne doream ca ora sa se sfarseasca. atunci insa cand il punea pe vanghelis, toata clasa era cu gura cascata. si pentru ca stia ca ne place la nebunie, din cand in cand punea pe pauza tocmai spre a auzit reactia noastra violenta: “haideti doamna profesoaraaaa!!! nu opritiiiii!!! va rugammm!!!”

(* deci in primul rand e VANGHELIS, nu VANGHELIE!!! - si in al doilea rand nu obisnuiesc sa dau linkuri spre youtube sau trilulilu sau google sau wikipedia. asadar, cei care chiar au curiozitatea de a afla ceva despre vanghelis… nu au decat - google, youtube si alte asemenea. cine nu vrea, se poate multumi cu o scurta amintire din generala

PS: si bag acum PS-ul ca sa nu-l mai trec la sfarsit: mi-a venit in minte sa scriu despre vanghelis, dupa ce am primit in seara asta de la un prieten mai multe melodii, printre care si de la vanghelis… nostalgia)

uneori nu conta ca s-a sunat de iesire in pauza. noi stateam si ascultam fascinati. banuiesc ca profesoara era fericita si multumita atunci cand ne vedea pe toti, inclusiv pe cel mai lenes elev din clasa, ascultand cu atata interes ceea ce vanghelis canta.

odata, a venit in graba in clasa, a bagat casetofonul in priza si ne-a spus sa scoatem o foaie de hartie: extemporal. cativa si-au bagat cartile si caietele in banca. altii deja faceau promisiuni colegilor de banca: “daca imi soptesti, promit sa ca iti iau un suc dupa ore!”. promisiunea cea mai dorita era spusa de cel mai bun jucator de fotbal din clasa: “daca-mi soptesti, te aleg la mine in echipa!”. o adevarata onoare de a juca cu el in echipa. juca la diferite cluburi de fotbal, iar acum este un mare fotbalist.

insa atunci, luati pe nepregatite, incepeam sa ne facem griji. eu stateam ceva mai lejer decat restul, avand la activ vreo 4 ani de muzica la liceul de arta din oras. eram privilegiat la ora de muzica, iar colegii sa bateau ca sa stea cu mine in clasa. ma simteam si eu bine, ce vreti?

si a inceput sa ne dicteze subiectele: punctul unu, si singurul de altfel - recunoasteti compozitorul.

deja in mintea mea se perindau nume precum bach, beethoven, mozart, ceaikovski si altii de calibrul lor. colegul de banca ridica intre timp miza la un corn cu ciocolata si un suc. am acceptat desi nu ma pricepeam la recunoscut compozitori. da’ ce nu face omu’ pentru un corn cu ciocolata si un suc?

profesoara da play si in clasa se asterne tacerea. o liniste de mormant si dintr-o data ritmurile zguduie difuzorul prafuit: vanghelis.

tin minte ca primul care a dat foaie a fost chiar cel mai lenes elev din clasa. fugea cu foaia si o tinea sus sa ajunga primul.

testul nu a fost o gluma. a fost doar o metoda “legala” de a obtine niste note de 10.

… si da! eu m-am ales si cu un corn cu ciocolata si un suc la sfarsitul orelor.

… pe computer vroiam sa zic.

ultima data cand am pus mana pe un joc computerizat a fost acum vreo 7 ani. si daca bine tin minte se numea need 4 speed. nu ca as fi jucat jocuri cu bombe, atacuri, arme sau alte minuni (nu ma pasionau), dar eu toate jocurile pe care le-am avut vreodata au fost cu masini. orice joc care presupunea 4 roti si un volan era preferatul meu.

insa de la un timp, omuletii mai cresc si devin mai maturi, astfel ca si eu a trebuit sa sterg ceea ce pentru multi ar fi insemnat holocaustul propriu: jocurile.

mie nu mi-a fost greu. si asta pentru ca noua pasiune (de internet vorbesc acum) m-a captivat din prima. si nu ma refer acum si aici la navigare, ci la constructie, la realizare, la proiecte. asa se face ca inca de la o varsta frageda am dat cu capul de html sau php, am facut primii bani de buzunar prin clasa a 7-a - realizand site-uri web. poate imi veti spune ca nu mi-am trait copilaria. gresit! mi-am trait-o inca foarte bine, insa nu in fata computerului. daca m-am jucat, o faceam rar si pentru perioade scurte de timp.

astazi, unul dintre colegii de serviciu mi-a facut pofta cu un joc need4speed. si pentru ca si el are macbook (doar ca e negru) i-am zis sa imi dea si mie jocul sa ma joc. in timp ce copiam jocul, imi spune: “te poti juca asa, in micile pauze, 10 minute. e extraordinar. o grafica de nota 10″.

l-am instalat, l-am deschis, am realizat ca are o grafica extraordinara, dar am iesit. mi-am zis sa nu ma fac totusi de ras in fata colegilor ca nu mai am reflexe de sofer.

ajuns acasa, prins prin activitati, imi aduc aminte de jocul instalat mai devreme. deschid cu bucuria unui copil jocul, fac setarile necesare si incep. in nici 2 minute de la inceputul jocului, ecranul imi era negru. si asta nu din cauza vre-unui virus periculos, ci din cauza fumului dens si negru iesit de sub capota opelului pe care il conduceam (ca doar atatia bani am avut sa-mi iau un amarat de opel).

nu ma dau batut, dau restart la joc si ma ambitionez. candva eram bun. termin jocul pe ultimul loc, si asta din cauza prea marii preocupari de a nu lovi bordurile sau stalpii. incantat totusi dar dezamagit in acelasi timp.

pauza de “10 minute” se facuse de vreo 40 iar speranta ca voi termina macar pe podium se prabusi precum se prabuseste ceva ce se prabuseste.

pentru a nu ramane cu gustul amar ca nu mai stiu sa conduc, mi-am luat cheile, am coborat jos si am facut o tura prin sector cu masina.  ajuns inapoi in fata blocului, am oprit, am coborat si am zambit: nu mi-am pierdut reflexele de sofer si de sub capota nu iesea niciun fum.

si culmea… am mers si regulamentar si nu am lovit niciun indicator de circulatie. nici n-am trecut pe rosu si nu am depasit limita de viteza. sunt mandru de mine!